6.1 Where Was God?

Indiferent dacă vorbesc cu elevi de la școală, cu prieteni cu care am crescut, sau chiar cu oameni pe care-i întâlnesc în viața de zi cu zi, mereu există câte o obiecție la încrederea în creștinism, care apare iarăși și iarăși, și la care, dintr-o grămadă de motive, este cel mai greu de dat un răspuns. Întrebarea pusă de aceștia este: „Dacă Dumnezeu este atotiubitor și atotputernic, atunci de ce există atâta suferință și rău în lume?” La o întrebare ca aceasta nu se poate răspunde ușor. Deși alte întrebări și critici aduse creștinismului pot fi dezbătute și discutate deschis, suferința este ceva ce simțim. Astfel, discuția va avea întotdeauna o latură emoțională. Când vorbim despre suferință, am putea să-L scoatem pe Dumnezeu din ecuație și să susținem că cea mai mare parte a suferinței umane face parte din evoluție. Este supraviețuirea celui mai puternic, care presupune ca cei mai slabi să fie stârpiți. Însă în secolul al XXI-lea nu vorbim așa despre suferință. Îți dai seama cum ar fi să se ridice cineva la o înmormântare și în cadrul elogiului să spună că cei mai slabi mor, iar cei mai puternici supraviețuiesc? Și că așa este viața. Oamenii prezenți s-ar întoarce și și-ar spune: „Vorbește serios?” Sau uneori facem lucruri ciudate, cum ar fi să ne supărăm pe un dumnezeu în care nu credem, pentru că ni se pare nouă că lumea ar trebui să fie într-un fel, însă nu este. Suferința și răul ne tulbură, pentru că avem toți percepția că viața este importantă și că existența noastră are o semnificație. Astfel, întrebările pe care le avem despre suferință, de fapt, au mai mult sens când Dumnezeu este inclus în ecuație, iar întrebarea „Există Dumnezeu?” se transformă în „Unde ești, Dumnezeule?”. Sau și mai bine: „Unde erai, Dumnezeule?” Suferința are un mod puternic de a pătrunde până în adâncul sufletului și de a ne face să punem întrebări pe care nici nu știam că le avem. Aceste întrebări esențiale trebuie puse și trebuie analizate. Pentru unele persoane, întrebările pe care le au sunt scurte și la obiect. „De ce, Doamne? De ce?” La alte persoane, sunt de natură relațională. „Doamne, cum ai putut să-i lași să-mi facă așa ceva?” Când cei apropiați nouă suferă, într-un mod ciudat, dragostea noastră pentru ei ne cauzează durerea. Dacă nu i-am iubi sau nu ne-ar păsa de ei, ne-am mai confrunta cu asta? Acesta este prețul unei lumi în care este posibilă o exprimare și o experiență semnificativă a iubirii. Pentru că iubirea este o alegere, dacă cineva îți spune că te iubește, înseamnă ceva, pentru că acele cuvinte ți-au fost adresate din proprie voință. Dar dacă afli că respectiva persoană este forțată să te iubească sau programată să te iubească, atunci cuvintele sunt goale. Într-o astfel de lume, există și posibilitatea de a alege o cale de acțiune lipsită de iubire sau chiar în mod deliberat distructivă. Astfel, pe de o parte, Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru liberul arbitru pe care ni l-a dat. Iar pe de altă parte, mă frământă faptul că suntem lăsați să ne confruntăm cu consecințele alegerilor pe care oamenii le fac, cum ar fi condusul sub influența băuturilor alcoolice, omorurile sau acțiunile extremiștilor. La unele întrebări va fi întotdeauna greu de răspuns, mai ales când suferința trece dincolo de alegerile oamenilor, cum ar fi în cazul dezastrelor naturale sau al bolii, precum cancerul. Ceea ce-mi dă, însă, speranță, este perspectiva unică pe care ne-o oferă creștinismul: un Dumnezeu care a pășit în istoria umană și a suferit pentru noi. În Isus, noi Îl vedem pe Dumnezeu care vine în lumea noastră și simte durerea. Isus știe cum este să fii neînțeles, să fii trădat, să fii bătut. Iar pe cruce, El simte cum este să fii singur. Unul dintre autorii Bibliei exprimă acest lucru în felul următor. El spune că Isus este Cel care ne înțelege slăbiciunile, pentru că El știe ce înseamnă să treci prin tot ce trecem noi. Este greu să îmbini suferința cu credința, dacă crezi că Dumnezeu este un sociopat din ceruri, care Se uită la viețile noastre pline de durere și ne spune: „Răbdați!”. Însă nu așa este Dumnezeul pe care eu Îl descopăr în Isus. Nici Dumnezeul despre care citesc în Biblie. C.S. Lewis spune că prietenia se naște atunci când un prieten îi spune celuilalt: „Cum? Și tu? Am crezut că doar mie mi se întâmplă!”. În Isus, noi vedem un Dumnezeu care ne răspunde la suferință zicând: „Știu! Și Eu!”.