6.2 Why Did It Happen to Me?

M-am născut în Irlanda de Nord și am lucrat ca agent de poliție în perioada cea mai intensă a Conflictului Nord-Irlandez. A fost o perioadă dificilă pentru comunitățile din toată Irlanda de Nord. În mijlocul tuturor turbulențelor și a violenței, am supraviețuit în urma a trei explozii separate cu bombă. În timpul celei de-a treia explozii, aproape mi-am pierdut brațul, iar doctorii mi-au spus după aceea că de fapt ar fi trebuit să mor. Cotul îmi fusese făcut zob, iar mâna mi se mai ținea de braț doar de carne. Medicii chirurgi mi-au recomandat să-mi amputeze brațul, însă eu am crezut că Dumnezeu putea să mi-l facă bine. Am fost trimis la trei spitale, până am găsit un medic chirurg dispus să încerce, dar acesta a spus că nu-mi voi mai putea folosi deloc brațul. Însă astăzi, în ciuda tuturor previziunilor, mă folosesc pe deplin de el. După aceea am încetat să mai lucrez în poliție din motive medicale, și credeam că ce a fost mai rău a trecut. Însă cinci ani mai târziu, când mă întorceam de la o zi de naștere cu soția și cele două fiice ale mele, am fost implicat într-un accident tragic cu un alt autovehicul. Soția mea și fiica mea cea mică au murit, iar fiica cea mare a rămas paralizată pe o parte. Când m-am trezit din comă după zece zile, mi s-a spus că pe drumul spre spital murisem de cel puțin cinci ori. Suferisem leziuni la nivelul cutiei craniene. Aveam orbita, nasul, falca, umărul și coastele rupte, iar unul dintre plămâni era perforat. Medicul i-a spus familiei mele că n-o să supraviețuiesc. Cât am fost în comă, am avut o întâlnire, și știu că pare ciudat pentru mulți, dar, într-un mod foarte real, L-am simțit pe Isus. Am fost copleșit de sentimentul iubirii și păcii Sale. Când mi-am revenit, mama mea mi-a dat vestea despre soția și fiica mea. Să fiu sincer, nu voiam decât să intru din nou în comă. Dar când am auzit de fiica mea cea mare, am început să lupt să supraviețuiesc și să mă vindec. Nici măcar nu pot să încerc să explic cât de mare a fost durerea pe care am simțit-o mult timp după aceea. Întâlnirea pe care am avut-o cu Isus nu mi-a rezolvat toate problemele, și nici nu mi-a dat toate răspunsurile. Însă a schimbat ceva în două moduri esențiale. Am ajuns să înțeleg că Isus este prezent în suferința mea. Iar prin recuperarea completă a mea și a fetiței mele, am ajuns să știu că Dumnezeu era mai mare decât suferința mea. La cinci săptămâni de la ziua accidentului, mergeam alături de fetița mea de patru ani, și amândoi porniserăm într-o călătorie spre speranță și restaurare. Nu-ți cunosc povestea, nici ce experiențe ai avut cu suferința. Poate a fost asemănătoare cu cea a prietenului meu David. Din experiența mea, însă, oamenii cu cele mai bune intenții sunt cei care pot spune cele mai neinspirate lucruri. Poate că tocmai ai avut parte de o despărțire urâtă, iar cineva îți spune: „E minunat!” Treci tu de asta! Nu s-a sfârșit lumea!” Iar tu vrei mai întâi să urli: „Ce legătură are asta cu lumea?”, iar în al doilea rând: „Nu vreau să trec peste asta!” Sau îți spun ceva de genul: „O să fie totul bine! ” „Pe bune?” Știu că poate părea puțin cam dur, dar tu nu vrei decât să le spui să tacă, pentru că nu vrei ca totul să fie bine. Tu nu vrei ca lucrurile să se schimbe. Tu nu vrei decât ca lucrurile să revină la cum erau înainte. Oamenii sunt buni la suflet și au intenții bune, însă câteodată problema o reprezintă cuvintele pe care le folosesc. Noi toți trebuie să ne dăm seama și să acceptăm că în momentele de suferință trebuie să vorbim mai puțin și să ne oferim sprijinul doar prin simpla noastră prezență. În Evanghelia lui Ioan, prietenele lui Isus, Maria și Marta, Îi trimit Acestuia vorbă că fratele lor, Lazăr, era foarte bolnav și că lucrurile nu arătau deloc bine. Ele Îi sunt prietene și-L cunosc suficient de bine ca să trimită după El când lumea lor se prăbușește. Însă până a ajuns Isus acolo, Lazăr murise deja. Familia i-a pregătit și înfășurat trupul. L-au jelit și i-au făcut înmormântarea și i-au pus trupul în mormânt. Când Isus s-a apropiat de casa lor, Maria și Marta, amândouă, I-au spus același lucru, însă separat și în momente diferite. „Dac-ai fi fost aici, Lazăr ar mai fi încă în viață.” Și tu, și eu am spus aceste cuvinte. Poate nu exact aceleași cuvinte, dar și noi Îl acuzăm, la fel ca surorile, pe Dumnezeu că nu a fost prezent și nu S-a implicat. Isus nu Se apără. El nu se supără. El nu spune: „Sunt Dumnezeu și pot să fac ce vreau Eu.” În schimb, ni se spune că Isus a plâns. Dacă ai auzit de Lazăr sau dacă îi știi povestea, știi că după aceea Isus l-a înviat din morți. Urmează o minune, iar situația lor să se schimbe. Și cu toate acestea, în toată durerea lor, în toată suferința lor, în toată supărarea și plânsul lor, Isus plânge cu ele și simte durerea alături de ele. Asta am învățat eu despre felul în care Dumnezeu răspunde la suferință. Iar acest lucru l-a simțit și prietenul meu David. Isus este Dumnezeul care nu doar că a suferit pentru noi, dar și suferă alături de noi.