5.3 Are Christians Out of Touch?

Frica are prostul obicei de a-ți sta în cale. Te poate împiedica să-ți urmezi visurile. Te poate convinge că nu ești destul de bun. De asemenea, te poate împiedica să faci ce este bine, tocmai de aceea frica nu prea face casă bună cu trăirea unei vieți de credință. C.S. Lewis a făcut o afirmație inteligentă, și anume că atunci când creștinii devin prea absorbiți de viața de apoi, ei nu mai sunt folositori pe pământ. Este ca și cum unii oameni înțeleg greșit porunca lui Isus de a trăi în lume, dar nu ca lumea. Aceștia se conving singuri că viața de creștin înseamnă să trăiești în siguranță, ca într-un balon de protecție, și că trebuie să-ți trăiești viața ca și cum lumea din jurul tău este ceva de temut și ceva de care trebuie să te păzești. Problema cu acest fel de a înțelege lucrurile este că astfel ținem viața la distanță, oamenii la distanță și că ne răpește abilitatea de a schimba ceva. Dă naștere unui stereotip de viață creștină trăită cu frică. Dacă Isus ar fi cedat vreo clipă în fața fricii, El nu i-ar mai fi întâlnit niciodată pe oamenii care aveau cel mai mult nevoie de El sau nu S-ar mai fi ridicat să-i apere pe cei care nu se puteau apăra în fața liderilor religioși, nu ar mai fi mers niciodată în Ierusalim, știind că mergea acolo să moară. Unul dintre ucenicii lui Isus, Ioan, a făcut o afirmație extraordinară într-una din epistolele sale către biserica primară. El a scris: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica.” Nu vreau să fiu înțeles greșit: Nu spun că dacă ești creștin devii imun la frică, însă, cu cât începem să înțelegem și să ne încredem mai mult în dragostea lui Dumnezeu, cu atât puterea fricii asupra noastră slăbește. Cu cât conștientizăm mai mult faptul că suntem iubiți, cu atât ne este mai puțin frică să facem ce este bine sau chiar să fim respinși. Știu din propria experiență, uitându-mă înapoi, că atunci când am vrut cu orice preț să fiu iubit, exact atunci m-am simțit cel mai nesigur, când am încercat să câștig iubirea, când le-am făcut oamenilor pe plac. pe măsură ce am început să cresc în siguranța iubirii lui Dumnezeu pentru mine, atunci am început să devin mai încrezător, mai puțin temător, mai mult eu însumi. E ca și cum ar exista două moduri în care mi-aș putea trăi viața pentru Dumnezeu. Primul ar fi să port acest costum alb, imaculat, cu teama că voi fi judecat la final pentru cât de curat l-am păstrat. Astfel, eu cu siguranță nu-l voi putea ajuta pe tipul care are clar nevoie de ajutor să-și schimbe roata sau să ajut o tânără care, în mod clar, a băut prea mult, să ajungă acasă, pentru că mi-e teamă de petele pe care aceste lucruri le-ar putea lăsa pe costumul meu imaculat. Sau mi-aș putea vedea viața ca pe o lumină, o lumină care trebuie să ajungă în locuri unde nu este lumină. Înseamnă să aduc iubire în locurile unde aceasta este greu de găsit. Înseamnă să duc speranță celor care și-au pierdut speranța, îngrijindu-mă de cei pe care ceilalți îi consideră invizibili. Isus, așa cum făcea El cel mai bine, a povestit o pildă, pentru a simplifica lucrurile. Aceasta este adesea cunoscută drept pilda samariteanului. Este despre un om care merge pe un drum ca acesta, de la Ierusalim la Ierihon. Pe drum, el cade pradă unor tâlhari. Aceștia îi iau tot ce are și-l lasă aproape mort pe marginea drumului. Primele persoane care dau de el sunt un preot și un levit. Ambii au funcții importante în templul evreilor. În loc să-l ajute pe om, ei o iau pe alături, care, de fapt, este o glumă din partea lui Isus, pentru că este bine-cunoscut faptul că acest drum este șerpuitor și îngust. Practic nu o puteai lua pe alături. Imaginea pe care Isus o zugrăvește este aceea în care acești lideri religioși fie trec peste el, fie se cațără pe munte pentru a-l ocoli. Motivul pentru care îl lasă acolo este că, așa cum am discutat în altă parte, atingerea de anumite persoane, precum bolnavii, morții sau muribunzii, ar fi făcut ca cineva să fie necurat și să nu poată intra în templu. În această povestire, pentru ei trăirea credinței a însemnat să treacă pe lângă cel aflat pe moarte, pentru a nu se întina și a-și îndeplini îndatoririle religioase. Următorul om care trece pe acolo este eroul povestirii. El este samaritean. Mulți evrei îi disprețuiau pe samariteni, pentru că aceștia nu trăiau după aceleași reguli religioase. Însă acesta, în loc să treacă pe lângă acel om, îl ajută, îi îngrijește rănile, îl duce până la un han din zonă și chiar îi plătește îngrijirile medicale de acolo. În cazul preotului și al levitului, teama de a-și încălca convingerile religioase nu îi lasă, de fapt, să iubească. Când creștinii înțeleg greșit Biblia sau învățăturile lui Isus lucrurile se complică, iar oamenii ajung să fie egoiști. În cazul samariteanului, iubirea este doar felul lui de a trăi. Tocmai pildele de acest fel demontează stereotipurile negative creștine. Ele îmi amintesc că, dacă Îl urmezi pe Isus, trebuie să trăiești, să trăiești din plin, și cu adevărat, nefiind definit de frică, ci de iubire pentru ceilalți.